In copilăria mea, cum ar veni în cretacic, nu exista un pericol mai mare de tsunami decât să nu salut vecinii.

În blocul cu două scări și 40 de apartamente exista, cum altfel, un grup serios de „tanti” și „nenea” ce trebuia salutat la fiecare întâlnire, chit că ne vedeam de trei ori pe zi (chestie pe care o fac și azi, cu cele trei tanti care au mai rămas…).

A nu saluta cu tradiționalul „săr’ mânaaaa” era echivalentul eșecului părinților în a-și crește odraslele așa cum se cuvine. Căci, pe vremea aia, nu contau „competențele” ci buna creștere. Dacă pruncul mai și învăța binișor, suficient cât să ajungă la un liceu decent, misiunea ta de părinte era îndeplinită.

Bunul simț era cel care te scotea în evidență și nu era rușine mai mare pentru un părinte decât să îi spună învățătoarea, în plină ședință, că odrasla e prost crescută. Întors acasă, roșu de nervi și proferând ...