Costel Macovei

  • img
    • Articole
    • Vizualizări

    Costel Macovei

    Născut într-un Octombrie clar, mai pe la-nceput cocostârc pe picioare de metal... mâncăcios, melancolic, melodic...mmm

    Profilul de blogger pe toateBlogurile

Articole postate de Costel Macovei

  • după ce se termină…... 362

    când te trezeşti mort tu nu realizezi pe moment ce-i cu tine apoi vezi frigul care muşcă, retezând din trupul căldurii, bucată cu bucată şi abia apoi vezi că nimic nu mai e cum ştiai mâinile-au pierdut contactul cu pielea şi sunt doar două lucruri incomode acum nu mai poţi strânge şi nu mai poţi mângâia, iar de apărat chiar nu mai ai nevoie picioarele nu te mai ascultă şi chiar dacă ar mai face-o nu poţi merge pe aer cum au mers cuvioşii pe ape şi chiar dacă ai mai merge, unde să te duci? te gândeşti apoi

    Citește mai departe

  • indecis... 364

    şi-atunci m-am făcut mic ascunzându-mă în punctul de început am deschis uşile larg şi cuvintele ieşeau de la spectacol  răsfirând evantaie încurcând trene cu rime, bătând măsuri şi-aşteptând pe trotuar trăsuri ce nu se îndurau să iasă decât pe dunga palidă a luminii singura închisoare adevărată e propria ta minte de care nu poţi să scapi oricât ai fugi de tine şi de trecut alături, lopata aruncă pământ încercând să ascundă şoaptele, durerile şi tăcerile cărnii am luat nisip din clepsidre şi l-am presărat cărare să recunosc drumurile m-am de

    Citește mai departe

  • o culoare fără culoare... 430

    dacă eu sunt alb cu toate ale mele şi tu eşti negru cu toate ale tale iubirea noastră născută din vârful degetelor ce-au mângâiat buze şi sâni cum este? putem spune că-i albă? putem spune că-i neagră? sau mai bine recunoaştem şi introducem cenuşiul în viaţă noastră? o viaţă cenuşie şi o iubire cenuşie nu pentru că ar fi lipsite de strălucire ci doar pentru că amestecul acestor două culori - nonculori ne scoate din mulţimea celor albi şi mulţimea celor negri născând o nouă mulţime: cenuşiul nostru cel de toate zilele fiind o iubire văzută din interior plină de cenuşi

    Citește mai departe

  • despre iubire la superlativ... 362

    fasii de cer strident se-agata-n gene si somnul cerne, cerne ne imbracam in cuvinte frumoase si decente fara a friza nonconformismul rapace ce ne rapeste in duh si ne despoaie cand ne trece pragul lasandu-ne asemeni lui Adam mirat de goliciunea ce-i izvoraste dintre pleoape ostenite cuvintele ne despart ca liniile intr-un nod de cale ferata lasandu-ne vagoane sparte, ostenite, prafuite din care lacrimi se preling si uneori ranite sentimente dar totul se caseaza si uitarea cerne nevoi primare, ganduri

    Citește mai departe

  • si daca eu... 397

    mi-s marginile zdrentuite si nu mai sper o noua inflorire lumina ma raneste si-asteptarea imi toarna intuneric in cupa mereu plina ascult tacerea, ticait uscat pe bolta vietii si mainile se-ncheaga-n ruga muta pierduta e speranta si nici cerul nu-si mai gaseste timp de mine si ma uita as vrea sa cresc padure dar nu-s decat o frunza m-as inalta la cer sa pot ploua zapezi asteapta sa-mi sarute urma efemeride fulguie in umbra mea n

    Citește mai departe

  • zilele Armaggedonului... 377

    „Doamne, vino Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni” de cele mai multe ori, omul ajuns la limită a cerut ajutorul sperând că totul se va rezolva de la sine şi în deruta lui, omul privea de sus, aşteptând ca cineva să vină şi să curăţe grajdurile de rugina şi  mizeria vieţii de fiecare dată când maşina pleca la vale fără frâna trasă omul aştepta o buturugă cât de mică să facă ordine şi să oprească debandada rugându-se cu sufletul la gură pentru liniştea sa sterilă fără a ţine cont de întregul din care este parte

    Citește mai departe

  • teach me to dance, will you?... 394

    viaţa e o târfă, sau cel puţin aşa spune toată lumea dar eu cred că totul nu-i decât o mare minciună atâta timp cât nimeni nu consemnează fiecare moment căci scribii au ieşit la pensie dincolo de toate cuvintele au rămas gropile uitării şi nu ajung toate tăcerile ca să le umple poate doar apa morţilor vor putea curăţa patina vieţii viaţa e capricioasă, nu are timp pentru tine îţi cere totu

    Citește mai departe

  • libertate înseamnă să poţi respira... 447

    ori de câte ori răsfoiesc paginile internetului văd mereu noi şi noi ipostaze în care mi-aş fi dorit să mă regăsesc nostalgii, remuşcări, obsesii, încrâncenări, temeri şi dorinţe surde mă apasă astfel încât viaţa se strecoară pe sub usă fugind cât mai departe dar în momentul când deschid radioul uit că nu sunt singurul care ascultă şi trăiesc măreţia muzicii fără remuşcări sau regrete indiferent câţi oameni ascultă în acelaşi timp o carte deschisă mă răpeşte şi nu îi opun rezistenţă chiar dacă ştiu că nu sunt nici primul şi nici ultimul din viaţa ei pe pământ ş

    Citește mai departe

  • singuri ne naştem... 394

    fericiţi cei ce vin împreună pe calea vieţii căci viaţa nu-i va despărţi sau chiar dacă o va face, nu va reuşi pentru mult timp sau poate că asta nu e decât o poveste în care vrem să credem sare de Himalaia, Macron bonsoir, hoţi de buna credinţă, apocalipsă în gări, pe peroane oamenii urmăresc trenurile care-i poartă către alte euri cări oricat ar părea de nebunesc, oamenii nu părăsesc peronul vieţii decât la ultima staţie, acolo unde îţi laşi amintirile la bagaje şi te sui în ultima răsuflare cu regret

    Citește mai departe

  • un actor fără scenă... 417

    m-am născut ca orice muritor ţipând cât am putut de tare şi am crescut singur  într-un balon de săpun în care fiecare zi avea altă culoare nu ştiu dacă tu... dar aceea era lume a mea aveau ciocane, aveau piroane şi lemnul plângea de durere de mic copil am visat să mă fac actor să pot spune te iubesc pe scenă fără să pară deplasat şi mai ales să privesc lumea în faţă atunci când îi spun te iubesc chiar dacă lumina reflectoarelor mă orbea aveau cuvintele cu ei, mai mari, mai mărunte care răneau

    Citește mai departe

  • exil... 385

    şterge-mă din viaţa asta trimite-mă dincolo de cuvinte, acolo unde se moare de atâta tăcere un loc din vecinătatea unei gări negre ce absoarbe orice cuvânt şi orice tăcere la graniţă mi s-au luat toate cuvintele au scormonit după ele rănindu-mi sufletul spulberându-mi minţile şi amintirile m-au băgat în tot felul de chimicale şi dezinfectanţi să nu rămână nici măcar o vocală şi mi

    Citește mai departe

  • linii şi puncte... 405

    când m-am născut mi s-a spus sa ţip. ţipă! şi am ţipat după ce am fost pălmuit toată copilăria mi s-a tot repetat: învaţă! şi am învăţat adolescenţa s-a ascuns timid după o tăcere... nu te aud mi se tot repeta şi ajuns aproape de vârf m-am obişnuit cu munca... să muncesc indiferent de ceea ce am făcut, până acum am aruncat cu cuvinte  golindu-mă nu ştiu dacă s-a făcut o statistica a cuvintelor folosite de-a lungul vieţii dar sunt momente când îmi lipseşte un te iubesc lipsesc mulţi mulţumesc din jur şi nici fericirea nu prea o văd decât arareori ori am un început de cataractă

    Citește mai departe

  • eşti trist? nu. sunt puţin departe... 367

    oameni ca tine sau ca mine se pierd in meandrele unei vieţi normale atât de normală şi de anostă încât te întrebi cum de rezistă chestia tare e că la naştere ţi se scrie in ADN motivul şi toată viaţa aştepţi să-ţi vezi stigmatul ca să afli şi tu de ce, cu ce rost dar din păcate, afli prea târziu şi uiţi lumea crede că omul e trist pentru că nu-şi ştie rostul dar eu ştiu că omul nu e trist, el doar se trage puţin în afara drumului şi lasă lumea să treacă în viteză descoperind ce e aproapele şi departele mâine mi-am propus să stau şi să privesc norii

    Citește mai departe

  • Fără aşteptări... 388

            Un cartof. Cartoful. Mă obişnuisem cu acest nume sau supranume. Eram eu, sau mai bine zis eram cel din trecut. Credeam că voi putea uita, că voi putea scăpa dar era parte din fiinţa mea şi nu aveam cum să uit, cum să scap. Departele era mereu aproape şi de multe ori avea tendinţa de a mă acoperi cu valuri de trecut. Când m-am născut, fusese un moment de panică şi de incertitudine. Trecuse mai mult de un minut până să ţip. Spaima se oglindea în ochii întregii echipe. Un copil când se naşte, este luat de picioare, ridicat şi bătut peste fund ca să ţipe; astfel el scuipă tot lichidul amniotic din plămâni şi scoate primul ţipăt, odată cu aerul care îi arde plămânii. Dar în cazul meu nu ştiau cum să facă, până când o asistentă mai bătrână m-a întors pe burtă şi mi-a tras două la fund. Prima de spaimă şi a doua de ciudă. Era pentru prima oară în toată carieră ei când trebuia

    Citește mai departe

  • cine iubeşte ştie să aştepte... 391

    asta îmi spunea bunica de fiecare dată şi ea ce aştepta? niciodată nu spunea că îşi aşteaptă moartea că doar ştia rosturile vieţii ea spunea ca-şi aşteaptă băiatul căzut la ruşi, că nu-l credea mort. doar aştepta şi când o cotropeau aşteptările lua un scul de lână, mi-l aşeza pe braţe şi începea să facă gheme un scul- un ghem, un scul- un ghem şi buzele i se mişcau învolburat până când, amorţit, dădeam bir cu fugiţii târându-mi braţele amorţite iar ea, fără să mă certe, se aşeza pe marginea patului sprijinind peretele şi începea să împletească:

    Citește mai departe

Articole recente

© Toate drepturile rezervate Ziarul toateBlogurile