Atunci când secundele ruginesc

e firesc să ţi se zgârie

mai un gând, mai un braţ,

mai o coastă,

dacă încerci să te strecori printre ele nebăgat în seamă.

Aşa încearcă ele, bietele, să se împărtăşească din numele tău de om,

împodobindu-ţi, lipsite de egoism, carnea prea-muritoare

cu tatuaje moi ale fiinţei lor.

E firesc, dar, să simţi pe vârful limbii

gustul acid al unei tăceri inutil de elastice

sângerând la atingerea orelor

– aceste buchete septice de clipe moarte -,

e firesc să te doară sufletul

atunci când umbra lor oxidată, ştergând-o pe-a ta,

o infectează cu timp,

însă nu e nimic mai dulce decât rugina secundei

pr