Ca și copil îmi doream să cresc mai repede. Să pot să fac și eu toate lucrurile pe care puteau să le facă păriniții mei. Să stau în sufragerie când se discută chestii de oameni mari. Să vin acasă seara, pe întuneric. Să mă culc târziu. Să merg la serviciu. Să am banii mei. Să nu mai îmi fie frică de unii adulți, de câini, de situația în care mă încurc la serbare, de faptul că nu sunt eu aia selectată să fie solistă la cor, de un rezultat prost la olimpiadă. Să nu mai îmi fie frică de eșec și de abandon. Să nu mai îmi fie frică. Punct. Acum când am crescut, descopăr că în continuare am aceleași frici ca în copilărie. Îmi este frică de unii oameni, de câini, de faptul că oamenii îi aleg pe alții și nu pe mine în anumite situații. Îmi este frică de eșec și de abandon. Ce fac adulții cu fricile lor? Ca și copii primim de la adulți mesajul: N-are de ce să-ți mai fie …

Articolul

• CITEȘTE ÎN CONTINUARE