Ora 6:00.

Sună alarma.

Mâna se întinde încet spre polița de lângă pat unde stă deșteptătorul- rece și neclintit. Degetele îl ating în încercarea de a opri zgomotul asurzitor însă alunecă iar deșteptătorul se prăbușește pe covor zbierând în continuu. „Nu…”. Îmi îngrop fața în pernă cu o vagă speranță că se va opri din propria inițiativă. După câteva minute, resemnându-mă, acceptându-mi soarta, întredeschid un ochi și mă rostogolesc spre marginea patului. Din inerție corpul își continue drumul. Câteva secunde în aer și cu zgomotul unei turme de elefanți cad jos. „Какого…?” „Unde naibii…” „Hell no…”. După o gimnastică consistentă a limbii timp de câteva minute am reușit să închid „sirena”. M-am ridicat „soldățel” și am pornit marșul spre bucătărie. Evident, nu m-am încadrat pe banda mea și am luat cu genunchiul colțul drept al peretelui. Sub acompani...