După ani de exil,m-am întors în casa copilărieiși încă mi-e străină ambianța ei.Mîinile mele au atins copaciicum ai atinge pe cineva care doarmeși am reluat vechi drumuri,de parcă aș fi recuperat un vers uitat,și am văzut, cînd s-a lăsat seara,fragila lună nouă,care s-a ghemuit în adăpostul întunecatal palmierului cu frunze-nalteprecum pasărea în cuibul ei.Ce noian de ceruriva cuprinde curtea între zidurile ei,cîte asfințituri eroicevor pieri în capătul străziiși cîte seceri de lună nouăvor inunda grădina cu duioșia lor,înainte de a mă recunoaște casași de a fi iarăși o obișnuință!

Traducere: de Andrei Ionescu