Am doi copii încă mici. Ca orice părinte, cred, încerc să-i pregătesc pentru viață. Ce vorbe mari… Probabil încerc doar să nu ratez șansa de a-i ajuta să deprindă măcar un mod de a se descurca în viață, cel pe care-l știu, conștient de limitele sale. Cum eu nu am știut să dau cu pumnul, n-am cum să-i învăț asta.

Mai este un motiv, cred, pentru care ne dorim ca odraslele noastre să împrumute măcar o parte din valorile noastre de bază: dorința de a ne recunoaște în ei, poate și dorința de a ne vedea depășiți de ei.Trebuie să existe o ștafetă pe care le-o dăm mai departe, un fel de consolare în perspectiva propriei dispariții. Asta dacă nu cumva suntem dintre părinții care se cred altruiști desăvârșiți.

Nu-mi aduc aminte cum am ajuns în camera lui fiu-meu, era o după amiază târzie de toamnă, probabil mă miram că nu-l mai auzisem de mult bătând mingea pe terasă, eram curios dacă o să-l prind din nou pe table...