Postat Maria
M-am tot întrebat ce este cu tine, de ce ai mereu în ochi o nelinişte ciudată, de ce eşti atât de nefericit. Problemele le-am intuit de foarte mult timp, ştii bine. Toate sunt exprimate prin drame, iar dramele seamănă între ele. Nu m-au uimit, doar m-au întristat... Însă... disperarea din privirea ta m-a îngrijorat.
Acum însă am înţeles: am înţeles de ce erai speriat, am înţeles de ce eşti mereu abătut, de ce stai mereu cu ochii pe telefon, de ce toţi din jurul tău se plâng de comportamentul tău, de ce tu te plângi mereu de cei din jurul tău. În sfârşit, am priceput!
Ţi-ai alocat o întreagă viaţă minciunii şi fricii. Trăieşti în minciună şi te amăgeşti că ştii tot adevărul!
Ai observat cât de uşor putem fi dezamăgiţi? Cât de uşor uităm să ne iubim ...