Noaptea, cu dor de ducă!

E din nou noapte. Femeia asta nu încetează să mai apară. O dată pe zi, negreșit, de la facerea lumii.A lăsat scris că mâine o să plece în lume cu flori la gât și roșu pe unghii. Că stă acolo de o viață, că nimeni nu o vede și dacă o vede, o ignoră spunând că e normal.Oglindă nu mai are. A murit în tinerețe la un cutremur devastator. A rămas doar ea și roșul de pe unghii. Atât!Hai s-o înțelegem și iriși să-i culegem! S-o eliberăm de Soare și la gară s-o conducem cu urale și mulțumiri pe veci.Să-i dăm stelele și Luna, să-i înapoiem minciuna, să-i spunem adevărul și s-o dăm cu ruj pe buze. De-ar ști ce o așteaptă, ar rămâne acolo în întunecimea-i fericită...Și dacă abisul îi produce frică, hai să-l înmuiem în lapte, să-l ungem cu lalele negre și să-l gâdilăm în talpă. Poate așa o s-o răsfețe."Stai acolo! Nu pleca! Nu ai loc! Lumea-i mică și-i e frică