Se trezi cu gândul la doamna Mioara. Îi lipsea. Se atașase, iarăși. Cu mintea, cu sufletul, cu tot ceea ce era.
Cu ochii țintă în neagra licoare căuta fărâma de alb. Era acolo, trebuia să fie! Dumnezeu nu închide niciodată poarta sufletelor, nici chiar celor care-și mai rătăcesc cărarea.
Un oftat, prea mult reținut, eliberă în trecerea lui un chiorchin de lacrimi. Oscilă între a le șterge și a le accepta.
Fiecare lacrimă e albia unei clipe, obișnuia să-i spună Buna. Ce dor îi era de privirea ei, de mâinile ei împletindu-i părul, de așteptarea ei! Se cuibări la fereastră. Cafeaua de astăzi nu era doar amară, era și tristă dar n-avea voie să-și piardă speranța, și-o datora ei, i-o datora femeii care-o primise în casa sufletului ca pe o fiică. Z...