Ceea ce este valabil în cazul relației cu filmele, se aplică și în literatură: contactul cu o anume operă își are propria lui viață, crește, se transformă, îl suprinde pe vizitator cu noi înțelesuri sau îi ascunde vechi reprezentări sau senzații. Nu revedem filmele cu aceiași ochi,[1] nu citim cărțile cu aceeași inimă (sau minte, să zicem); poate că doar în muzică se poate spune că aceeași nostalgie ne încearcă la auzirea unor piese muzicale pe care le știm din tinerețe …

Bunăoară, în vremea adolescenței, citind „Ultima noapte de dragoste …” a lui Camil Petrescu, mă luptam cu acel crunt sentiment al dezamăgirii, din pricina ultimului paragraf, cel în care eroul principal ne informează despre faptul că i-a lăsat nevestei necredincioase toată averea sa. Un act de renunțare totală, necondiționată.

Ce fraier! Cum se poa...