Mă fascinează să privesc acest film din perspectiva jocului vanităților, pe o linie ideatică asemănătoare cu a lui Amadeus (1984) și cu trimitere la The Devil`s Advocate (1997), din care aflam atunci că ea, vanitatea, este păcatul favorit al Necuratului. Mediocritatea intră în competiție cu geniul, însă, pentru că nu se pune problema unei confruntări directe pe terenul de joc, ea are loc în termenii satisfacerii ego-ului, în fața imensului nor de martori ai opiniei pubice. A cui vanitate reușește să consume imaginația societății, să își impună obiectul ca pe un simbol al biruinței? În cea măsură aceasta subminează credibilitatea celui care, mânat și de vanitate, luptă totuși pentru un bine comun? (Această ultimă întrebare, de fapt, deschide o primă portiță pentru reflecție ideologică, dar ne abținem deocamdată.)

Desigur, nu îmi închipui nici măcar pentru o clipir...