Într-un cătun de lume rupt, Trăiau în bordeiaş de lut, Singuri, săraci ca vai de ei, Doi bătrânei. Căsuţa lor cam pricăjită Era curată şi-ngrijită,Dar învelișul aplecat Era, de-a dreptul, fermecat. Când toamna ploaia îşi aduse Şi din pământ făcu noroi, Bătrâna-ncet pe plâns se puse: ”- Of, moşule, e vai de noi! Picioarele ne sunt desculţe, Tu n-ai iţari, iar eu n-am haină Şi vine-ndată baba - iarnă Omăt cât casa să înalţe.”Dar vorba şi-o sfârşi aici, Căci învelişul fermecat,În chip bizar, s-a preschimbat În cizme noi şi în opinci. Minunea nu s-a isprăvit Şi-acoperişul cel vrăjitO haină groasă deveni Cu nasturi mari şi arămii.Pe drept cuvânt, te trec fioriCând te gândești că, deodată, Din haină niște pantaloniSe arătară prima dată.Ce s-a-ntâmplat, e greu de spus,Însă așa vrăjitorieÎn casa mică a adusDoar zâmbete și veselie.Trecu