O rană acută s-a instalat în carnea mea şi doar natura de soldat se minte că aceasta nu există. Războaiele din viaţa mea, gloria de după suferinţele mele şi ale celor dragi, acel triumf că nu am dreptul să-i suprim pe ceilalţi, mă face să nu văd, să nu simt şi să rămân viu. Pentru ei.
Mai presupun că exista o dimensiune maxim imaginabilă care-mi poate fi casă şi părinte, o dimensiune despre care să nu ştiu totul şi asemenea mie insumi, tot ea să fiu şi eu. Oricare sine din cei doi, sau amândoi laolaltă îmi dau drumul la degete ca să scriu, dar fără să-mi pot mişca trupul, de parcă ăsta ar fi singurul şi ultimul gest care mi se permite.
Soldatul din mine se ridică, face câţiva paşi apoi se aşează neputincios. Paşii îî mişc cu mintea, cu gloria v...