mă tot pleznește peste tâmpla minții minciuna somnambulă a rostirii: când sforăiam în post veghind în noapte doar vise de cenușă caldă încă mi s-a părut c-aud șoptiri de șoapte urme de pași ascunși în nelumină și ca prin somn piatra pe piatră geme sigiliul rupt de ceară sfărâmată aprinde umbre care stau de veghe să nu cumva să mă trezesc o clipă eram vreo 12 și dormeam cu toții și ei tot 12 – unul fiind lipsă bălăngănea în pom ca o eclipsă ce întunecă povestea vieții-i triste…și noi dormeam – ei jefuiau mormântul ce nu pricep e cum l-au scos din pânze de ce nu s-au grăbit cuprinși de frică.. (?)ca pe un sul de carte, meticuloși, au luat și-au pus deoparte ștergaru...