Arată-te, cucoană, și spune-mi, ce mai vrei? Nu îți ajung părinții? Și frații vrei să-mi iei? Ce suflet poți avea? Nu te frămânți un pic De plânsul mamei, soției, copilului mic?

Un zâmbet apune, doi ochi se închid – Doar jucării, în lumea ta de gheață și vid. De ce te cert? De ce te-acuz? Nicicând nu-ți va păsa Iar cântecul de dimineață, tot mut va răsuna…

Tu nu renunți la obiceiuri, lucrezi cu îndârjire Te crezi stăpâna lumii, ce-ți pasă de iubire?! Un singur scop cunoști, un singur scop mârșav Căci eu, de când mă știu, de tine sunt bolnav

Ne adunăm în jurul tău, privim un piept tăcut Ne amintim de vremuri bune, care au fost demult Oftăm și spunem triști “Dumnezeu să-l odihnească” Nu ne rămân decât tăceri și o durere sufletească

Pentru Cristi…