Când am citit prima dată „Demonii” tu erai o blondă cu ochii mari albaștrii îndrăgostită de un chitarist student la actorie iar eu eram un pârlit slăbănog tuns militărește coleg de liceu cu fratele tău…

Ți-am spus atunci într-un moment de efuziune dramatică și demonstrativă cât de idiot a fost Dostoievsky să îl sinucidă pe Stavroghin.

Câțiva ani mai târziu, când am adormit îmbiat de mirosul de trandafiri și levănțică din camera acelei fete care nu erai tu – citind jurnalele lui Dostoievsky am înțeles cât de rus și de mesianic era băiatul ăsta din mâna căruia personajele au scăpat atât de des.

Vorbea de slavii atei – dacă își au ei locul în organizarea unei alianțe slavofile creștine din răsăritul Europei care să se apere de pericolul musulman.

Rușii niciodată nu i-au suportat pe turci. Ne-am folosit de ura asta undeva în trecut ca să ne câștigăm independența – apoi evident ...