Se spun atâtea lucruri despre zâmbet, despre beneficii aduse stării interioare, despre impactul asupra celor din jur, despre cât de mulți mușchi sunt implicați și cum poți diferenția un zâmbet fals de unul adevărat. Însă mai are și o altă putere, aceea de a vorbi în locul tău. Iar uneori ai prefera să n-o facă. Acesta este un prim fragment, citește întreg articolul Puterea zâmbetului.
Citește mai departe
Unele zile sunt bune chiar și după o noapte la cort lângă o biserică ce-anunță insomniacilor orele fixe, jumătățile și, probabil, și sferturile. Unele zile încep fără emoții, soarele se strecoară la răsărit printre munți, copaci și rulote până pe vârful nasului, lentilele se așază perfect peste iriși, unele astfel de zile încep și cu golit de burtă, nu râdeți, că e lucru esențial când urmează o cursă. Doar mama hormonilor mei știe ce s-a întâmplat de m-am trezit așa senină și încrezătoare, dar mai ales, că mi-am continuat ziua în același spirit, de la start până la finiș. Patru ore care au trecut repede, fără chin, fără îndârjire. O plăcere continuă să alerg și la deal și la vale simțindu-mă în control, nimic haotic, o bucurie să descopăr acest colț din Alpi, să vorbesc cu oameni noi, să scot un timp bun confirmat apoi de podium (și nu la mine în „comună”!), să trăiesc această versiune a mea care mă vizitează... cam rar. Până la următoarea reîntâlnire, carpe diem! Ac
Citește mai departe
O nouă postare mai mult despre alergare și mi se pare normal să vă anunț încă de la început tema, că poate nu sunteți pasionați. Dar pozele sunt multe, cum v-am obișnuit, dacă aveți chef de vizitat virtual plaiurile elvețiene obișnuite, nu acelea la care se merge țintă în concediu. Titlul conține o bucurie, dar și o mirare, căci și aici, ca și acasă, a venit brusc vara după un val de ploi și frig. Ieeei! Totodată, vreau să mulțumesc celor care s-au abonat între timp și celor care mi-au trimis mesaje sau feedback. Știu că un blog e fix ca o picătură în oceanul „social media”, se pierde, nu se vede, nu are impact etc., însă e pasiunea mea și totodată crezul meu că fiecare suntem croiți pentru un anume tip de creativitate pe care, din motiv de evoluție, bănuiesc, simțim neapărat să o dăm mai departe. Poate chiar acesta e mesajul meu cu scrisul, cu alergarea, cu florile: e important să ai pasiuni. Nu trebuie să fii primul, cel mai cunoscut, mai
Citește mai departe
L-am rugat în germana mea șchioapă să îmi facă o poză cu muntele. Era un alergător singur, ca și mine, stând deoparte de grupuri sau perechi. S-a bucurat să mă ajute, astfel că am zâmbit mult mai ușor. Semnul victoriei nu înseamnă nimic, un gest reflex, dar poza cu muntele mi-am dorit-o de amintire. Efortul, sinuzita sau căldura n-au știrbit cu nimic plăcerea de-a urca privind această stâncărie numită Margelchopt (2164m). Și iată cum primul concurs montan al anului fuse și se duse, ca un ghimpe, fără glorie, un vertical destul de dur în felul său deși începe „ușor” cu 6.5km de asfalt și se termină cu 2.5km de urcuș montan (500m+) cumulând la final 8.8km cu 1000m+. Iar dacă ora de concurs, oricât de intensă, deja s-a consumat, gândurile și stările de după... mă bântuie încă. Acesta este un prim fragment, citește întreg articolul Gamperney Berglauf 2023 –
Citește mai departe
N-am terminat cu Alpii elvețieni de am trecut Rinul la cei austrieci, dar când îi tot privești de la fereastra din bucătărie, parcă îți vine să zici: hai să vedem cum e și pe-acolo! Ne-a ajutat prognoza să decidem destinația, iar strava să alegem un traseu scurt, ca pentru Miruna. Dar când „alege Claudia traseul”, se dovedește adesea destul de abrupt și n-am mai ajuns până pe vârf, de unde erau ceva șanse să facem cu mâna Altstätten-ului. Dar de-acum știm cu ce se mănâncă „dealurile” de vizavi unde, dincolo de priveliște, iarba e plină de gențiene cum n-am mai văzut până acum. Acesta este un prim fragment, citește întreg articolul [Drumeții cu copii] De cealaltă parte a Rinului, printre gențiene spre Hohe Kugel.
Citește mai departe
Aprilie, cea mai așteptată lună din acest an, a fost despre vizita prietenilor aici, urmată de mini vacanța noastră acasă. Bucurie cât cuprinde, dar și un pic de stres să nu apară ceva care să disturbe ordinea bifelor din calendar. Cu câteva provocări, m-am ținut și de planul de antrenament și mi-am dovedit că și eu pot să fiu obsedată conștiincioasă. Acum, ceva mai liniștită fiind, privesc înapoi și mă simt încărcată de energie; din care îmi propun să consum econom, să-mi ajungă până la vară. Căci mai așteptată decât vacanța ce-a trecut este cea care urmează :) Acesta este un prim fragment, citește întreg articolul [Jurnal în mișcare 04’23] Cu oamenii dragi timpul trece la fel de repede, în țară sau afară.
Citește mai departe
[acest text nu este o ficțiune] La ce mai alergi fă, că ești deja bătrână! Acesta este un prim fragment, citește întreg articolul AlerGânDac. ...
Citește mai departe
Fiind atât de plină de Alpi, Elveția e încă o mare necunoscută pentru mine, ajungând la concluzia că e suficient să treci un pas montan, să intri pe o altă vale, ca să se schimbe destul de mult peisajul și specificul. Tot Elveția cea curată și îngrijită, dar parcă... alta. În timp ce obiectivele majore pentru care multă lume vine aici rămân în continuare nevizitate, încerc să înțeleg din ce e făcută această țară. Și cu cât trece timpul, mă impresionează tot mai mult nu frumusețea naturii, că e implicită, ci munca celor care au domesticit aceste meleaguri, deloc ospitaliere. Și s-a muncit titanic, sute de ani, zeci de generații, cu huma, cu stânca, cu apele de tot felul, în toată Elveția, dar în Ticino am avut senzația că s-au jucat uriașii de-a lego cu piese din piatră. Iar la final, toropiți, au râmat niște canioane să se răcorească, au suflat în briza lacurilor semințele de palmier de prin buzunare și s-au culcat la soare până le-au crescut fagi pe spinările solzoase. Dar
Citește mai departe
În luna în care de obicei îmbătrânesc, am alergat mai mult ca niciodată. Și n-aș vrea să transform acest blog într-unul exclusiv sportiv, dar e cam tot ce mi se întâmplă în această perioadă. Probabil m-am păstrat pentru aprilie care va însemna prieteni, socializare, revenire acasă, revedere cu toată lumea cât cuprinde și, desigur, alergare. Ce mă mai aduce în ochii voștri sunt pozele, astfel că impresiile foto din Elveția continuă să apară în versiunea orășelului de provincie unde e deja primăvară, mai puțin în diminețile când ninge peste noapte. Și se întâmplă des. Acesta este un prim fragment, citește întreg articolul [Jurnal în mișcare 03’23] Tot pe fugă.
Citește mai departe
Probabil una dintre cele mai faine drumeții de familie ale acestei ierni. Însoțiți de prietenii noștri și de speranța că putem urca până deasupra plafonului alburiu, forestierul acoperit tot mai mult cu zăpadă ne-a purtat până în golul alpin. Ca un făcut, soarele s-a arătat la momentul oportun și am găsit locul perfect pentru o lungă pauză de masă, joacă cu bulgări și admirat crestele destul de impresionante. A fost genul de tură după care Miruna n-a mai contenit cu exclamațiile, că i-a plăcut tare mult pe munte :) Acesta este un prim fragment, citește întreg articolul [Drumeții cu copii] Malbun, magia iernii e când se risipește ceața.
Citește mai departe
O avea februarie zile puține, dar dacă te-apuci de alergat după un plan și nu după chef, se înmulțesc. Fug de când mă știu, pe la 33 am început să și alerg, dar ca să mă încumet la un program serios mi-au mai trebuit încă zece ani și o conjunctură la care au contribuit timpul mult și motivația puțină. Despre cum am ajuns să alerg mai mult ca niciodată și cui datorez schimbarea, detaliez în jurnal. Februarie a fost și luna în care, în lipsa gerurilor, pe Valea Rinului ghioceii au împânzit grădinile, fulguiți timid doar de câteva ori. Și chiar dacă n-a fost o iarnă geroasă, asta nu înseamnă că nu am dârdâit puțin la parada de Fasnacht de pe urma căreia am făcut și pentru voi un colaj video. De-altfel, am pregătit și o generoasă secțiune de povești foto cu ce se mai vede prin Altstätten. Acesta este un prim fragment, citește întreg articolul [Jurnal în mișca
Citește mai departe
Mi s-a spus de multe ori ce grup fain sunteți, aș vrea să am cu cine merge pe munte, vă invidiez și multe altele de către cititori ai jurnalelor de munte, unde prietenii - Pinguinii, se aliniau câte cinci, șapte, zece, cincisprezece într-o poză. Acum e rândul meu de-a fi în această postură de a privi cu jind la amintirile îndepărtate sau la grupurile altor prieteni. Propriile sfaturi de pe vremuri nu sunt bune de nimic în fața unei realități ce nu-mi cade bine: de una singură nu am tragere, idei, chef. Bâjbâi, amân, lupt zic eu, dar laș, de pe canapea. Dincolo însă de dorul de prieteni, de apartenența la un grup, la o comunitate, de vorbitul liber fără bariere, de alintul mediului cunoscut, de melancolia trecutului, stau pitite lucruri mult mai profunde. Acesta este un prim fragment, citește întreg articolul Gânduri de pe orbită.
Citește mai departe
Nu mi s-au întâmplat prea multe în prima lună a lui 2023, dar moartea Anei m-a șocat și, după atâtea zile, încă sunt afectată. Indiferent de taberele care s-au format, pe mine mă dezamăgește profund lipsa de reacție a celor din bula celor care merg pe munte și a celor care aleargă. Ei știu prea bine situația, că sunt câini absolut peste tot, haite adesea, că nu e sigur să mergi singur mai pe nicăieri. Pentru că sunt câțiva „viteji” care imediat sar să te facă cu ou și cu oțet dacă-ți recunoști teama de câini, oamenii preferă să tacă. O tăcere ca o tragedie continuă. Eu alerg aici pe câmpuri, pe dealuri și, dacă aud o mișcare undeva, nu mai tresar de frică, ci de curiozitate: poate e o căprioară. Știți că nu mă omor după Elveția, dar faptul că nu au câini liberi e un plus. Normalitatea e ca omul să alerge pe oriunde poftește fără să fie alergat de „cei mai buni prieteni”... ai cuiva, ai nimănui sau poate ai românilor needucați cu ură de semeni și cu nesimțire crasă. Cu menta
Citește mai departe
Primele ninsori au căzut în Alpstein încă de prin octombrie-noiembrie, dar nu s-a putut spune că a venit iarna. Zăpada puțină s-a topit în numeroase rânduri și doar vârfurile au rămas albite. Zilele primăvăratice de la final de decembrie și început de ianuarie au fost de-a dreptul o invitație să ne mutăm alergarea de weekend acolo. Și uite așa am ajuns într-un fel de cătun aflat în inima masivului, Meglisalp, doar că în acești munți ca și în alții, de-o înălțime maximă cât Bucegii, iarna nu-i deloc ca vara. Nici măcar „aproape” iarna de care am avut noi parte. Cum e puțin probabil să folosească cuiva acest articol ca să ajungă prin Alpstein, n-o să descriu prea mult traseul, dar o să încerc să surprind cum e în general muntele de aici. Acesta este un prim fragment, citește întreg articolul Prin Alpstein #înAlergare. Puțin despre Alpii din cantonul St.
Citește mai departe
Prima postare a lui 2023 e una total neașteptată și pentru mine. Vă invit la o altfel de poveste decât v-am obișnuit, una în versuri, și în care realitatea și fantezia s-au inspirat una pe alta. N-aș putea să vă spun dacă s-a întâmplat deja sau dacă, tocmai pentru că am scris-o, va urma să se întâmple. (șoptesc: n-am un jurnal sub pat, dar am un copil cu vorba... lungă) Acesta este un prim fragment, citește întreg articolul Și copiii spun povești de noapte bună.
Citește mai departe