“And the craft that createth a semblance”- Morris, Sigurd the Volsung (1876) Mă gândesc la un tigru. Penumbra exaltă Vasta Bibliotecă laborioasă Şi parcă îndepărtează rafturile; Puternic, inocent, însângerat şi nou El va hoinări prin pădurea şi dimineaţa sa Şi urma i se va întipări în mâlul De pe malul unui râu al cărui nume îl ignoră (În lumea lui nu există nume, nici trecut Sau viit
Citește mai departePovestea spune că-n acel uitatTrecut în care-atâtea-s făptuite,Nesigure, reale,-nchipuite,Un om a conceput nemăsuratProiect de a închide universulÎn carte şi-n avânt nesăbuitNălţat-a manuscris fin întocmit,Din scoarţă-n scoarţă declamându-i versul.Se pregătea acum să-i mulţumeascăPreabunei sorţi, când, deodată, vedeDisc lucitor pe cer. Nu-i vine-a crede:Uitase-n grabă luna s-o numească.Povestea-i născocită, ia aminte,Dar poate tâlcui vrăjitoriaAcelora ce-ales-am meseriaDe-a preschimba viaţa în cuvinte.Mereu esenţa scapă. Legea-i una.Orice cuvânt e palid raportatLa lucru-n sine. Bietul rezumatAl vechii mele prietenii cu lunaN-o poate eluda. Şi unde oareVăzut-o-am întâi? ÎntipărităPe cerul teoriei ori ivităÎn seara ce se lasă peste mare?Cum ştim, viaţa noastră schimbătoareSă fie poate, uneori, frumoasă,Şi au f
Citește mai departePe scurt: Patru luni! În 2018 ascultam la postul de radio EuropaFM emisiunea ”dublu sau nimic” . Întrebarea era: Între ce ani a durat Unirea realizată sub autoritatea lui Mihai Viteazul?” Sau ceva de genul... Iar omul, a răspuns foarte corect că... până în 1600. Iar realizatorii au zis ”NU!, ai gresit, unirea a durat până în 1601, a durat un an”. Problema este gravă căci așa au înțeles și învățat mulți oameni care își imaginează că Unirea lui Mihai a durat de la
Citește mai departeÎntre orele vechi flăcările întunericului foşnesc.(Opriţi acum prăbuşirea cuvintelor în mătase!)ţi-aminteşti fulgerele împleticindu-se grotesc,păsări crescute peste bălţi, viori planând peste case?Parcă se speriaseră, albi, în rădăcinile lor pomii scunzi,printre cârtiţi vezi cum păşeşte logodnicul postumcu pupilele arse de aşteptări, cu umerii de oboseli rotunzi,primăvară ce treci amăruie prin oraşul de bitum.Pot să retrăiesc, dacă vrei, viaţa ta încă netrăită,cu punţile somnului pe care treci cu mine acum,clipele întotdeauna în mersul vremii se rup, mâna de suspine aburită e aici lângă mine, scormonind neştiută în scrum.
Citește mai departeVântul plânge în hornuri cu toată deznădejdea unui orfelinat Vino lângă mine ca o luntre în tufiş Aşterne-ţi vorbele ca paturile albe în infirmerie Că acolo poţi plânge nesupărat, că miroase a gutui şi a brad. Spune-mi de ţări depărtate De oameni curioşi De i
Citește mai departe”Sunt oameni care din orice situație ştiu să scoată la lumină partea comică. Râsul în sine sau judecat din punct de vedere moral nu este de condamnat. E un lucru firesc al naturii noastre; are o înrâurire positivă asupra vieții lăuntrice. Trebuie făcută însă o deosebire care îndeobşte nu este luată în seamă. Sunt oameni cari caută să picure cu acidul trufiei lor suferința şi îngenuncherile în fața destinului ale altora. Aci râsul nu mai are un sens creator. Oamenii se socotesc în genere prea deştepti şi îşi hrănesc trufia din sufletul celor mai adânc încercați. Râsul în acest fel trebuie condamnat pentrucă are un sens negativ. Este ceea ce numim batjocură. Şi nimeni nu are dreptul de a se chema om dacă se simte bine când râde pe seama celor mai adânci şi umane dintre stările interioare ale fratelui său. Ex
Citește mai departeSunt oameni care râd în fața suferinței, suferința lor sau a altora. Râsul în fața suferinței exprimă două naturi deși are o singură înfătişare. Între acei ce râd în fața încercărilor grele sunt deosebiri esențiale. Unii oameni râd în fața suferințelor dintr-o nesimțire, dintr-o infirmitate lăuntrică. Ei nu pot să înțeleagă suferința ; nici n-o acceptă nici n-o înlătură. Aceşti oameni râd pentru că nu văd, pentru că sunt lipsiți de omenie. Altii râd că n-au ce se face, râd că altfel iar doborî durerea, râd să înşele, să mângâe propriul lor suflet sau pe al altora. În cazul acesta, râsul este o terapeutică morală cu mari roade. Cine râde de suferința lui şi a altuia, fără ca acest râs să aibă o temelie de adâncă umanitate, adică să fie îndemn, depăşire, leac împotriva răului prezent, este un cinic. Cinismul es
Citește mai departeOmul "civilizat" este în genere înclinat să trăiască mai mult prezentul; prezentul care, fără un sens şi o luptă a noastră, nu reprezintă nimic şi care fuge; să-l trăiască prin toate simțurile trupului atât de rafinat de civilizația aceasta de care sunt atât de mândri. A mânca bine, a fura şi exploata pe cei slabi, a dormi lenea unui trup obosit de senzații tari, a te închina icoanelor rotunde ale banului devenit în acest fel adevăratul Dumnezeu făcător de minuni, iată expresia unei vieți pentru care a trudit o lume întreagă de milenii. Ce va fi mâine nu-l interesează pe acest, om ; poate să se frângă şi osia cerului ! Ce va fi mâine „vom trăi şi vom vedea". Totul trebuie consumat acum pe calea simturilor însetate de puternice sguduiri, trebuie îndrumat către totala satisfacție a pământului uscat şi nerodit din noi.
Citește mai departe”De ce se urăsc oamenii ? E atât necunoscut şi atâta suferință legată de soarta noastră încât legea de toate zilele ar trebui să fie numai dragostea şi mângâierea. De ce se chinuesc oamenii unii pe alții ? N-au loc sub soare ? Nu le ajunge pânza cerului ? Sunt atât de grele păcatele ce ne apasă încât ar trebui să lucrăm până la cea din urmă fărâmă de putere pentru a înlătura urâtul ce ne desparte unii de alții. E multă frumusețe în lume dar oamenii orbi nu o văd. Înclinarea spre a face răul e atât de puternică încât pentru a o învinge a fost nevoie de marea dragoste şi jertfă a Dumnezeului întrupat. Sunt oameni sinceri şi sunt oameni vicleni. E sfâşietor de trist să vezi cum între oameni ca şi între popoare calea înşelăciunii dă pas înainte celor ce o folosesc.
Citește mai departeAm trăit întotdeuna printre oameni umili, Necunoscuţi şi mereu contopiţi în mulţime, Mari și mici, veseli şi trişti, urâţi şi frumoşi,Cutezători şi veşnic neliniştiţi ca plopii,Cu pieptul larg întâmpinând furtunile,Sau melancolici visând la pierdutele umbre,Dormitând între vaga părere de răuPentru cele ce n-au fost să fieŞi calmele speranţe viitoare.Lor le-am fost flaut deznădăjduit,Tulnic de seară lină şi fluieră nebună;Râzând şi plângând, aşteptând primăvara,Ghicind ziua după formele norilor,Întorcându-mă în amurg pe străduţe obscure,Din anii mei o parte i-am petrecut cântând.Am trăit întotdeuna printre oameni umili,Cei care-nalţă oraşe şi schimbă temeliile lumii –După ei veşnic umblă vân
Citește mai departe