Cultura

  • Giorgios Seferis- Matei Pascal printre trandafiri... 185

          Fumez fără oprire de azi dimineață;de m-aș opri, trandafirii m-ar îmbrățișacu spini și cu multe petale, înăbușindu-mă;cresc strâmbi, cu același trandafiriu; privesc:poate așteaptă pe cineva; însă nimeni nu trece;îi observ tăcut pe după fumul pipei,pe crenguța lor plină și fără parfum;în cealaltă viață o femeie îmi spuneapoți atinge această mână,e al tău acest trandafir, e al tău,poți să-l ieiacum sau mai târziu, când vei vrea.Fumând fără oprire, cobor treptele,trandafirii coboară cu mine iritațiși în purtarea lor au ceva din voceala rădăcina țipătului, acolo unde începesă strige omul: „Mamă!” sau „Ajutor!”sau micile strigăte ale iubirii.E-o grădină mică, numai trandafiri,câțiva metri pătrați ce coboară cu mine,c

    Citește mai departe

  • Giorgios Seferis - Lumina... 185

          Pe măsură ce anii trecse înmulțesc judecătorii cari te condamnă.Pe măsură ce anii trec și vorbești cumai puține voci,vezi cu alți ochi soarele.Știi că acei care au rămas te înșelau –delirul cărnii, frumosul danssfârșind într-o senzație de gol.Așa cum în noapte cotind pe-o șoseapustievezi sticlind deodată doi ochi de animal,care a și plecat, așa îți simți ochii;te uiți la soare, apoi dispari în tenebre;tunica doricăpe care-au atins-o degetele tale și ca munțiis-a curbat, e o marmoră în soare,dar creștetul și-l țineîn întuneric.Pe cei ce lăsară arenaca să ia arcurileși l-au lovit pe îndârjitul alergătorîncât văzu dinainte arena plutind în sânge,lumea diminuîndu-se ca lunași glorioasele grădini pălind,îi vezi în soare, în spatele soarelui.Băieții ca

    Citește mai departe

  • Giorgios Seferis- Acest trup... 178

            Acest trup ce spera ca o ramură să înflorească,să se-ncarce de rod și în ger să devină flautfantezia l-a adâncit într-un stup numai zumzetca să treacă și să-l chinuie timpul muzicalTraducere Aurel Rău

    Citește mai departe

  • Giorgios Seferis- Primăvară după Cristos... 188

      Cu primăvara din noua îmbrăcat culori viiși umblând ușorcu primăvara din nou,cu vara din nouzâmbea.Printre mugurii cruzisâni dezgoliți până la vene,dincolo de noaptea uscatădincolo de bătrânii albițicare șușoteau întrebându-secum e mai bine: să predeacheile ori să legefrânghia și să se spânzuresă lase goale trupuriunde sufletele nu rezistauunde mintea nu ajungeași genunchii se înmuiau.Cu primii muguribătrânii și-au pierdut capulși au predat toate:nepoți și strănepoțiadâncile ogoareși munții verziiubirea și avutulmila și acoperișulrâurile și marea;și-au plecat ca niște statuilăsând după ei tăcereape care nu spade o tăiarăpe care nu tropote o luarănici strigătele celor necopți;și-a venit marea singurătate,și-a venit mar

    Citește mai departe

  • Nichita Stănescu- Pionul... 182

      De bună seamă și tu ai zis de mine că eu sunt pion din pricina regalității melecă în final în aut eu pot să fiu încoronatjustificând orice palatorice miros chiar și mirosul cel spurcatpe care cel care mănâncă oameni vii l-a lepădat.Dar nu, iubiții mei, voi toți v-ați înșelateu nu-s pion, eu sunt un cal mult condamnats-apară un pioneu sunt nebunul condamnatsă-nainteze peste câmpul cel pătratca un pion.

    Citește mai departe

  • Octavian Paler – Dürer, între măsură şi exces (Melancolia) 191

          De ce ne regăsim în Melancolia lui Dürer atât de mult încât vorbim mereu despre ea ? Nu putem ocoli această gravură, la fel cum nu putem uita de soarele negru a Melancoliei lui Gérard de Nerval. E una din acele opere emblematice despre care s-a spus totul şi nimic. Şi la care simţim mereu nevoia să ne întoarcem pentru a le înţelege sau, poate, pentru a ne înţelege pe noi. În jurul geniului uman, o femeie înaripată şi copleşită de gânduri sau de oboseală, se văd tot felul de instrumente de măsură şi unelte care ne dau, o clipă, impresia unui bazar, plin de lucruri ce n-au altă legătură între ele decât nepotolita curiozitate a lui Dürer. Clepsidra, scara, poliedrul, clopotul, fierăstrăul, ei bine, fie, dar de ce şi un câine ? Apoi echerul, rindeaua, balanţa, sfera, piatra de moară… Femeia care întrupează condiţia n

    Citește mai departe

  • Octavian Paler – Dürer, între măsură şi exces (Ce este frumuseţea) 187

      Din  “Ce este frumuseţea, nu ştiu”, scria Dürer. Dar cine ştie ? Sau cine a ştiut ? Cum cine ? ne mirăm singuri. Grecii. Dar e deajuns să ne aducem aminte de războiul troian şi să judecăm lucrurile la rece ca să ne dăm seama că am fost victimele autorităţii lui Homer. În realitate, troienii aveau o părere mai exactă despre frumuseţe din moment ce ştiau că frumuseţea nu poate fi cucerită cu forţa. Să recunoaştem, chiar dacă nu ne plac bărbaţii de seră, că între Menelau şi Paris există o deosebire esenţială. Paris n-avea nevoie de o armată ca s-o oblige pe frumoasa cauză a războiului troian să doarmă în acelaşi pat cu el. Şi numai datorită lui Homer vedem întreg războiul troian din corturile grecilor. Aşa cum, datorită sculptorilor greci, de mai bine de două mii de ani credem că frumuseţea stă în măsură, că excesul e impur, neînţelept şi vulgar. S-a vorbit mult despre măsura gr

    Citește mai departe

  • Octavian Paler – Dürer, între măsură şi exces (Muntele) 186

         Dürer e comparat adesea cu Leonardo. Dar e comparat şi cu Luther. Şi tocmai faptul că e comparat cu amândoi demonstrează că, de fapt, nu poate fi comparat până la capăt cu nimeni. Fără îndoială, el are aceeaşi foame de a şti ca Leonardo şi aceeaşi pasiune arzătoare ca Luther. Dar nici nu e discret ca Leonardo, nici zgomotos ca Luther. E sigur de sine. Atât. Şi chiar în galeria autoportretelor e greu să-i găsim un termen de comparaţie. N-are obrazul supt, devorat de febră şi cotropit de o barbă ţepoasă ca Van Gogh. N-are orgoliul amar al lui Michelangelo. N-are candoarea lui Corot. N-are singurătatea lui Cézanne. N-are asprimea lui Goya. N-are umbrele lui Rembrandt. Nu. El e Dürer. Frumos, elegant, constient de valoarea sa. Cândva a vândut, se zice, gravuri chiar de la fereastra casei sale transformată în prăvălie. Dar poate că asta nu e decât anecdotă. În au

    Citește mai departe

  • Octavian Paler- Aceeași vârstă... 188

            Am exact vârsta la care Don Quijote și-a început aventurile, Am aceeași vârstă și iubesc lumea la fel, Nu-mi mai lipsește nimic. Poate, un scutier îmi lipsește, dar nu-i nimic, Voi porni singur la drum. Am aceeași vârstă și aceeași nevoie să cred, Nu-mi lipsește nimic. Poate-mi va lipsi Rosinanta, Dar nu-i nimic, voi merge pe jos. Și poate morile sale de vânt,

    Citește mai departe

  • Martha Rivera-Garrido Nu te îndrăgosti de o femeie care citește 185

      Nu te îndrăgosti de o femeie care citește, de o femeie care simte prea mult, de o femeie care scrie…Nu te îndrăgosti de o femeie cultă, plină de vrajă, pasională, nebună.Nu te îndrăgosti de o femeie care gândește, care știe ea ce știe, și, mai mult, știe să zboare; o femeie sigură de ea însăși.Nu te îndrăgosti de o femeie care râde sau plânge când face dragoste, care știe să-și preschimbe trupul în spirit; și, cu atât mai puțin, de una care să iubească poezia (ele sunt cele mai periculoase), sau care să stea o jumătate de oră contemplând o pictură și care să nu știe să trăiască fără muzică.Nu te îndrăgosti de o femeie pasionată de politică, rebelă și care simte o imensă oroare față de nedreptate. De una căreia să-i placă fotbalul și baseball-ul și căreia să nu-i placă, deloc, să se uite la televizor. Nici de o femeie care e frumoasă, oricum i-ar fi chipul și corpul.Nu te îndrăgosti de o femeie însuflețită, jucăușă și luci

    Citește mai departe
© Toate drepturile rezervate Ziarul toateBlogurile