Cultura

  • Matei Vișniec -Decapitarea... 199

      Regele orb s-a așezat în fotoliuOrbii așteaptă urlândRegele orb face un semnOsânditul orb este adusCălăul orb își ascute secureaSoldații orbi îl târăsc pe osânditul orb strigând: Hei, călăule, unde ești? Călăul orb strigă: Aici! Aici! Luați-vă după sunetele securii pe care tocmai o ascut! Bâjbâind, împiedicându-se, înjurând, soldații orbi l-au adusPe osânditul orb lângă călăul orb  Călăul orb se ridică și-l pipăie rânjind pe osânditul orb Îi spune: așează-ți capul deasupra buturugii Osânditul orb caută cu mâinile prin prafCaută buturuga, o găsește, o pipăie, își potrivește capul deasupraRegele tremură d

    Citește mai departe

  • Nina Cassian- Dezgheț... 204

           Dacă m-ai chema, ar zvâcnio mie de păsări în colivii;o mie de uşi s-ar da-n lăturişi s-ar umple văzduhul de păsărişi - ca legătura de chei a pământului -ar zăngăni apele sub mâinile vântuluişi s-ar vesti dezgheţul pretutindeni!Izvoarele-ar căpăta călcâie şi pintenişi-ar începe să călărească la valepe trunchiuri de copaci, peste pietrele aspreşi goale;sloiul albastru al singurătăţii s-ar sparge în hău -tu, dezgheţul meu, soarele meu! Din volumul "Spectacol în aer liber - o altă monografie a dragostei", Editura Albatros, 1961

    Citește mai departe

  • Alvaro de Campos - Mi-am scos masca... 196

          Mi-am scos masca; şi m-am văzut în oglindă. Eram copilul de-acum nu ştiu câţi ani. Nu mă schimbasem deloc… Ăsta e avantajul de-a şti să dai jos masca. Eşti mereu copilul, Trecutul care-a fost Copilul. Mi-am scos masca şi apoi mi-am pus-o iar. Aşa e mai bine, Aşa, fără mască.

    Citește mai departe

  • Paul Celan - Târziu şi adânc... 194

      Rea ca o spusă mieroasă noaptea începe.Cu merele celor muţi ne hrănim.Împlinim o lucrare ce mai degrabă stelelor o laşi;în toamna teilor noştri stăm ca un roşu de steag gânditorca oaspeţi arzători la sud.Jurăm în numele noului Crist, să cununăm pulberi cu pulberi,păsări cu rătăcitoare-ncălţări,inima noastră cu scara de apă.Lumii jurăm sfinte juruinţi ale nisipului,bucuros le jurăm,tare jurăm, pe-acoperişuri de somn fără vise,şi fluturăm firul vremii, cărunt...Ei ne strigă: huliţi!De mult noi o ştim.De mult noi o ştim, ei şi ce?În morile morţii voi măcinaţi făina albă a făgăduinţii;o puneţi în faţa fraţilor şi surorilor voastre.Noi fluturăm părul vremii, cărunt.Ne-aduceţi aminte: huliţi!Prea bine o ştim,deasupra noastră să cadă păcatul.Deasupra noastră să cadă păcatul tuturor semnelor vestitoaresă vină gâ

    Citește mai departe

  • Lucian Blaga - Laudă suferinţei... 182

          Atâţia dintre semeni nu prea ştiuce să înceapa-n zori cu suferinţa.Ei nu-şi dau seama nici spre seară de prilejulchemat să-nalţe mersul, cunoştinţa.Suferinţa poate fi întuneric, tăciune în inimă, pe frunţi albastru ger, pe coapsă ea poate fi pecete arsă cu fier, în bulgăre de ţărânăo lacrimă sau sâmbure de cer.Nu mai calcă pe pământcine calcă-n suferinţă.Ea schimbă la faţă argila, o schimbă în duhce poate fi pipăit, duios, cu ştiinţă.Tată, carele eşti şi vei fi, nu ne despoia, nu ne sărăci, nu alunga de pe tărâmuri orice suferinţă.Alungă pe aceea doar care destramă, dar nu pe-aceea care întăreştefiinţa-ntru fiinţă.Fă ca semenii noştri, de la oameni la albine, de la-nvingători la biruiţi, d

    Citește mai departe

  • Leonid Dimov- Vârcolacul și Clotilda... 181

         Venea o seară moale ca mingile ce ni-saduse din afara terenului de tenis.Şi chiar terenul însuşi părea curbat în arc,cărămiziu şi umed în spate de parc,cînd fu schimbată ultima minge.Pieri şi cel ce strângeaccesoriile-n tecile lor. Îi urmă pildamasiva jucătoare Clotilda.Vârându-şi racheta-n pânză portocalie,ea era albă, impunătoare, şi porni, uşor saşie,uşor obosită, legănând un sac,zâmbitoare, cu pas leneş, spre terasa de lângă lac.Iat-o fredonând, aşezatăla masa nichelată.E liberă, calmă, iubeaţă,coctail imens are-n faţă, iar pe scaunul de vizavi,melancolic că se duce gingaşa zi,în volte dulci, urmând plan măiastru,execută contorsiuni lente un vârcolac albastru.Are de-a lungul trupului din paftale şi ineletrei creste paraleleşi ochi ovali, colosali, năuciţi de reverii,ca două lune sângerii.

    Citește mai departe

  • Panait Istrati - Dictatura şi democraţie... 181

        Acum, lăsând în pace omenirea şi filozofia şi ocupându-ne numai de necazurile actuale ale românismului (ca să vorbim numai ca între „cruciaţi”) rog acest românism să nu se supere dacă, plecând de la ultimul perceptor necinstit şi urcându-ne în trecut până la cvasibeatificatul domnitor Constantin Brâncoveanu, voi fi nevoit să spun că atât istoria , cât şi literatura naţională ne zugrăvesc ca un popor cu mentalitate şi apucături de robi. Trădarea, laşitatea, ploconul, chiulul, codeala, căpătuiala sunt caracteristicile unui neam întreg, nu ale câtorva oligarhii. Întrebaţi-i pe toţi acei puţini idealişti politici care colindă satele, târgurile şi mahalalele noastre în vreme de alegeri, şi toţi vă vor spune că alegătorul nu le cere legi şi reforme cu caracter general, ci numai favoruri şi revendicări personale ori de gaşcă.

    Citește mai departe

  • Mariana Marin - Pumaho... 179

         Refuz să mai privesc realitatea în faţă.Port în braţe doar poemul acesta,care miroase urât - câine mort.Îl pocnesc şi bucăţi de carnesar din râsul hidos.Plec atunci la marginea mării să mă spăl.El îmi sare în faţăşi mă trezesc în hainele de luni.funcţionar tăcut,spoind lumea cu literele unui alfabetsinguratic şi mort.- Trebuie notat totul, îmi şopteştemanşeta mea roasă de viaţă.Inventează, acolo unde ochii îţi cad înaintea plânsuluişi limba se desfată înainte de râs.Îmi iau atunci sfertul de secol în spateşi, iată, notez:”La întretăierea drumurilor comercialese poate muri prin utopie sau uitare de sine.O lume brutală, ai spunedacă anumite previziuni nu te-ar mai fi dus cu vorbadin epoca min şi te-ar fi părăsit în epoca tao.La intrarea în muncile de prim

    Citește mai departe

  • Rainer Maria Rilke - Elegie neterminată (Ultima formă a proiectului) 184

         Nu lăsa soarta să-ţi nege copilăria,fidelitatea acestei cereşti, inefabile vârste, carece chiar pe captivul pierind în carcera sumbră,încă-l susţine, până la capăt. Căci dincolo de timp,ea stăruie-n inima noastră.Chiar şi bolnavului,când privirea lui fixă-nţelege că nu-i mai răspunde odaia,şi nici un lucru în jur, căci toate-s bolnave ca el,chinuite de febră, vindecabile totuşi – chiar şi lui îi mai dăruie copilăria roadele ei:în mijlocul unei naturi ce dispare, decade,singură ea mai păstrează proaspăt răzorul de flori.Dar nu e fără primejdii. Iluzia ce cu dantele şi vălurio face s-arate mai mândră, ne-a-nşelat doar o vreme.Nu e mai tare ca noi, şi nici mai cruţată;nici zeii nu pot să-i sporească puterea:Fără-apăraree ca şi noi, ca jivinele iarna, fără-apărare, ba şi mai f

    Citește mai departe

  • Pablo Neruda - Poemul V... 190

        Ca să mă auzicuvintele melese subţiază uneorica urma pescăruşilor pe plajă.Colier, clopoţel buimacpentru mâinile tale suave ca strugurii.Îmi privesc cuvintele şi-mi par străine.Mai mult decât ale mele sunt ale tale.Se agaţă de vechea mea durere ca iedera.Astfel urcă pereţii umezi.Şi eşti vinovată de acest joc sângeros.Ele fug de peştera mea întunecată.Tu doar le umpli, numai tu le umpli.Înaintea ta au locuit în singurătatea pe care o ocupişi sunt obişnuite, mai mult decât tine, cu tristeţea mea.Acum vreau să spună ceea ce vreau să-ţi spun.Ca tu să mă auzi cum vreau să mă auzi.Vântul neliniştii încă le mai trânteşte.Uraganele visului încă le mai pulverizează.Simt cum se colorează cu dragostea ta cuvintele mele.Tu ocupi totul, tu stăpâneşti totul.

    Citește mai departe
© Toate drepturile rezervate Ziarul toateBlogurile